— Asta este pentru voi, a spus ea simplu.
Elena a luat hârtia cu o mirare nedisimulată, ca și cum nu înțelegea ce vede.
— Ce e asta? a întrebat, încet.
— Bursa mea, a răspuns Mara, la fel de calmă.
Victor s-a aplecat peste masă, încercând să prindă din ochi literele.
— Ce bursă? a întrebat el, cu o curiozitate stingheră.
— Bursă completă la liceu, a continuat ea limpede. Am obținut-o pentru că am învățat. Pentru că mama mea nu a renunțat niciodată la mine. Nici când era obosită, nici când i se închideau ochii de somn, nici când nu mai avea putere.
Tăcerea s-a făcut grea, aproape apăsătoare.
Elena citea. Citea cu atenție, rând după rând, și totuși nu mai scotea niciun cuvânt.
O rudă de-a lor, tăcută până atunci, a găsit cuvintele înaintea tuturor:
— Știu despre bursa asta. Nu o primește oricine. E ceva mare.
Victor a încremenit o clipă, apoi i s-a înmuiat privirea.
— Asta… e impresionant, a murmurat, parcă rușinat.
Dar Mara nu terminase.
— Casa asta e frumoasă. Masa e frumoasă. Totul e frumos… dar nu înseamnă nimic dacă nu știți să respectați oamenii, a spus ea, fără să ridice vocea.
Și atunci a adăugat ceva care m-a făcut să-mi țin respirația.
— Tata era mândru de mama. Întotdeauna. Și ar fi fost dezamăgit de voi.
O resto si pe aver rig
