Bărbatul abia apucă să-și șteargă de pe pantaloni mâinile murdare de ulei, când a văzut cum lumini albastre, tăioase, se reflectă pe pereții răvășiți ai garsonierei.
Se numea Gheorghe Ionescu. Avea cincizeci și opt de ani atunci, cu spatele încovoiat de munca dintr-un atelier de metal de la marginea Bucureștiului.
Polițiștii n-au întrebat nimic. Au intrat, au scotocit, au răsturnat patul copilului și au ridicat salteaua aceea subțire.
— Uite! — strigă unul, fluturând un plic.
În plic erau bani.
Mai mulți decât văzuse Gheorghe vreodată.
O resto si pe aver rig
