A pășit greu, dar n-a privit înapoi. Nu mai exista niciun loc în care să se întoarcă.
A rătăcit fără țintă pe ulițele satului, ținând capul jos, ferindu-și pașii și privirea. Unii o recunoșteau vag și șopteau între ei, ca și cum un ecou ar fi trecut din curte în curte. Alții o priveau lung, de parcă ar fi fost o străină apărută de nicăieri.
Spre seară, frigul a început să muște. Cerul se aprindea în roșu, iar umbrele se lungeau pe pământ. Ea nu avea unde să adoarmă, nici cui să bată la ușă. Atunci i-au revenit în minte poveștile din copilărie: peștera din deal, locul despre care se spunea că poartă un blestem.
„Acolo nu merge nimeni”, îi spusese odată bunicul ei.
Dar acum nu mai conta.
A urcat încet pe poteca îngustă, cu genunchii moi, ca după o boală lungă. Vântul şuiera printre copaci, iar liniștea se așeza ca o pătură grea peste tot. Când a ajuns, a găsit gura peșterii pe jumătate înfundată cu pietre și crengi, ca și cum natura ar fi încercat s-o ascundă de ochii lumii.
A intrat.
Înăuntru, aerul era rece și mirosea a pământ umed. Dar era adăpost. Pentru prima oară în acea zi, un strop de liniște i-a atins obrajii înfierbântați.
A adunat câteva crengi uscate de la intrare și, cu mâinile tremurând, a încercat să aprindă un foc mic. A mutat o piatră mai mare, ca să-și facă loc și să ferească flacăra de curent.
În clipa aceea, a auzit un sunet sec, ca o bătaie scurtă în piatră.
O resto si pe aver rig