Cuvintele ei s-au prăbușit în încăpere ca niște pietre grele.
Elena s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră, fără să privească înapoi.
Victor a mai rămas câteva secunde pe loc, căutând o replică care nu a mai venit… apoi s-a ridicat și a plecat după ea, la fel de tăcut.
Nu ne-au mai oprit.
Nu ne-au mai privit.
Am ieșit din casa aceea cu capul sus pentru prima dată. Pașii mei, de obicei sfioși, aveau o siguranță pe care nu mi-o știam. Ușa s-a închis în urma noastră, iar aerul de afară a făcut loc unei ușurări pe care o așteptasem de mult.
În mașină, Mara s-a întors spre mine cu ochii limpezi.
— Te-ai supărat pe mine? m-a întrebat, aproape în șoaptă.
Am zâmbit, cu inima plină.
— Nu, puiule. Ai spus exact ce trebuia, am răspuns.
Și chiar așa era.
Pentru prima dată… nu m-am mai simțit mică. Nu m-am mai strâns în mine, ca și cum ar trebui să-mi cer scuze pentru cine sunt. Din contră, în glasul ei am auzit curajul pe care mi l-am dorit mereu.
Seara, acasă, în liniștea noastră, Mara a venit lângă mine și și-a rezemat capul de umărul meu.
O resto si pe aver rig
