Un gest mic.
Un ecou din vremea de dinainte.
Femeia s-a uitat lung la el.
— De ce te-ai întors? a întrebat, aproape în șoaptă.
El a tăcut o clipă, căutând cuvintele.
— Pentru că nu te-am uitat niciodată.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
Pentru prima dată, după mult timp, cineva o vedea așa cum era: un om, nu o ruină.
Zilele au curs greu, ca nisipul gros printr-o clepsidră spartă.
Abia dacă vorbea.
Se speria la cel mai mic zgomot.
Noaptea se trezea plângând.
El a rămas lângă ea.
Fără întrebări.
Fără să o împingă să povestească, fără graba de a „repara”.
Îi făcea ceai.
Îi gătea.
Ședea alături, în liniștea care vindeca mai bine decât orice cuvânt.
Încet-încet, ea a început să revină la viață.
Într-o dimineață, l-a întrebat dacă poate da o fugă până la piață.
Altă dată, a zâmbit la auzul unui cântec vechi la radio.
Și, într-o seară, a deschis singură geamul și a rostit, cu o pauză plină de aer proaspăt:
— Parcă iar miroase a viață.
El a închis ochii o clipă.
Atunci a înțeles limpede că răzbunarea nu fusese finalul adevărat.
Finalul adevărat era acesta: femeia de lângă el începea, pas cu pas, să trăiască din nou.
Au mai trecut câteva luni și au plecat din oraș.
Au cumpărat o casă mică, la marginea unei comune liniștite, pe undeva prin Bucovina.
O resto si pe aver rig
