Nu avea nimic ostentativ.
Dar avea tihnă.
Aer curat.
Și o curte plină de flori, care foșneau blând seara.
Într-una din serile de toamnă, stăteau amândoi pe prispă, cu câte o cană de ceai fierbinte în mâini.
Femeia s-a uitat la el și a întrebat în surdină:
— Știi ce doare cel mai tare?
— Ce?
— Că oamenii răi cred mereu că nu vor plăti niciodată pentru ce fac.
El a privit spre liziera întunecată, tăcută, de la marginea satului.
Apoi a răspuns, liniștit:
— Toți plătesc. Mai devreme sau mai târziu… toți plătesc.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
