Am privit-o cu grijă, cu o blândețe pe care mi-aș fi dorit să o simtă. Lacrimile mamei nu erau un spectacol. Nu erau o încercare de a-mi strica ziua. Erau lupta ei tăcută între dorința de a se bucura pentru mine și teama pe care nu știa cum să o lase din mână.
În liniștea aceea, mi s-a părut că se adună toți anii îndoielilor ei. Toate întrebările pe care nu le rostise. Toate fricile pe care le ținuse ascunse sub gesturi obișnuite.
Nu mi-am schimbat direcția. Nu am rupt tăcerea cu promisiuni pe care nu le-aș fi putut ține. Am așezat în mine un adevăr simplu: dragostea mea pentru Sera era a mea, iar lacrimile mamei erau ale ei.
Fiecare își purta propria greutate în aceeași încăpere. Eu purtam emoția începutului. Ea purta povara de a nu ști cum să primească acel început.
Nu a fost un moment dramatic în sensul obișnuit al cuvântului. Nu s-a întâmplat nimic care să oprească ziua. Nu a existat o ruptură spectaculoasă, nici o schimbare bruscă. A fost doar clipa care mi-a curmat speranța că festivitatea putea topi totul.
Am rămas între două respirații: una care căuta bucuria și alta care încerca să accepte că realitatea mea nu se potrivea cu așteptările mamei. Din locul acela fragil, dintre iubire și durere, am înțeles că unele lucruri nu se înmoaie nici măcar în cea mai frumoasă lumină.
O resto si pe aver rig
