Nu am căutat confruntări. Nici ea nu a forțat vreodată o discuție decisivă. Totul a rămas suspendat într-o tăcere grea, în care se simțea un „nu” nerostit.
Apoi a venit ziua nunții.
În mintea mea, ziua aceea trebuia să fie despre lumină, început și binecuvântare. Priveam în jur cu emoția aceea care tremură pe dinăuntru și speram ca măcar atunci, în ceasul cel mare, ceva să se încălzească în inima mamei. Îmi imaginam că poate, văzându-mă hotărâtă și fericită, va găsi în ea un loc pentru un zâmbet.
Dar în ziua nunții, în loc să se bucure, mama a izbucnit în lacrimi și mi-a vorbit cu o voce stinsă.
Așa a fost. Nu un zâmbet larg, nu o îmbrățișare plină de ușurare, nu bucuria pe care o așteptasem în tăcere. Doar lacrimi. Nu au fost reproșuri rostite apăsat, nu au fost acuzații. A fost doar plânsul acela care uneori ține locul tuturor cuvintelor.
Când și-a găsit glasul, vocea ei abia se auzea. Era joasă, frântă, ca și cum se temea că, dacă ar vorbi mai tare, s-ar rupe cu totul.
Nu voi spune exact ce mi-a spus, pentru că între cuvintele ei șoptite și ceea ce am auzit eu s-a întins un pod de emoții pe care nu l-am uitat niciodată. Ceea ce contează este că, în clipa aceea, am înțeles limpede ceva ce, de fapt, știam deja: neacceptarea ei nu dispăruse odată cu rochia de mireasă, cu ceremonia sau cu promisiunea unei zile festive.
În fața hotărârii mele, inima ei rămăsese nehotărâtă.
O resto si pe aver rig
