De atunci, când mă gândesc la ziua nunții, nu-mi amintesc doar emoția, lumina, începutul sau mâna Serei lângă a mea. Îmi amintesc și lacrimile mamei. Nu pentru că mi-au răpit ziua, ci pentru că i-au dat un contur pe care nu îl pot ignora.
În același cadru au stat două adevăruri care nu se împăcau pe deplin: iubirea mea pentru Sera și durerea mamei. Amândouă reale. Amândouă grele. Amândouă prezente.
Poate că timpul va lucra altfel. Poate că, într-o zi, vocea aceea stinsă va prinde un ton mai cald. Poate că mama va ajunge să privească drumul meu nu cu teamă, ci cu pace.
Dar în ziua aceea, adevărul a rămas așa cum l-am trăit: în locul bucuriei pe care o așteptam a fost plânsul, iar în locul vorbelor mari a fost doar o șoaptă.
Iar eu am rămas la mijloc, purtând în mine ambele fețe ale aceleiași iubiri: ceea ce simt pentru Sera și ceea ce mama simte, cu teamă și durere, față de acest drum al meu.
O resto si pe aver rig
