Preotul s-a apropiat încet, făcând semnul crucii deasupra trupului. „Sufletul ei nu poate pleca până nu simte pace. Trebuie să se roage toți, din inimă.”
Atunci, întreaga curte s-a umplut de murmurul rugăciunilor. Fiecare cuvânt părea o mângâiere, fiecare suspin — o punte între lumi.
După câteva clipe, un vânt blând a trecut peste curte. Flacăra lumânărilor a tremurat, dar nu s-a stins. Soacra a ridicat privirea și a jurat, cu ochii în lacrimi:
„Fata mea, îți promit că-ți voi crește copilul ca pe al meu. Te voi pomeni în fiecare rugăciune, până când ne vom întâlni iar.”
Apoi s-a ridicat și a atins ușor fruntea fetei. În clipa aceea, o rază de lumină a pătruns printre nori, căzând drept peste sicriu. Cei de față s-au privit unii pe alții — fără să spună nimic, dar simțind toți același lucru: pacea se așternuse, în sfârșit.
Când bărbații au încercat din nou să ridice sicriul, de data asta s-a mișcat ușor. Niciun efort, niciun tremur — ca și cum sufletul fetei se eliberase de povară.
Soacra a mers în urma lui, cu o floare albă în mână. Fiecare pas era o rugăciune, fiecare lacrimă — o mulțumire.
La cimitir, cerul s-a înseninat. Ploaia s-a oprit, iar un curcubeu pal s-a arcuit peste deal.
Preotul a rostit ultimele cuvinte, iar familia a rămas acolo, tăcută, până când ultimul bulgăre de pământ a căzut peste sicriu.
O resto si pe aver rig
