Nici de Crăciun.
Nici de Paște.
Nici la aniversările fetelor.
Nici măcar o felicitare.
La început m-a durut.
Apoi m-am obișnuit.
Mai târziu, am încetat să mai aștept.
Fetele întrebau uneori despre ea.
Le spuneam că este departe.
Nu voiam să le încarc sufletul cu resentimente.
Nu voiam să le învăț să urască.
Așa că am ales să tac.
Într-o după-amiază obișnuită, când Mara și Ilinca aveau deja șapte ani, cineva a bătut la ușă.
Am deschis.
Și am rămas nemișcat.
Era mama.
Pentru o clipă nici nu am recunoscut-o.
Părea cu zece ani mai bătrână.
Slăbită.
Obosită.
Fragilă.
Nu mai avea eleganța aceea rece cu care plecase.
Nu mai avea privirea aceea sigură.
Avea doar o valiză veche și niște ochi plini de regret.
— Pot să intru? a întrebat încet.
Nu știam ce să spun.
Șapte ani de tăcere.
Șapte ani de absență.
Șapte ani de răni.
Și acum era acolo.
În pragul casei mele.
Am făcut un pas în lateral.
A intrat.
Fetele au apărut imediat pe hol.
Curioase.
Vesele.
Neștiind cine este femeia aceea.
O resto si pe aver rig
