Aveam optsprezece ani când lumea mea s-a schimbat pentru totdeauna.
În aceeași săptămână în care majoritatea colegilor mei își făceau planuri pentru facultate, vacanțe și viitor, eu învățam cum să țin în brațe două fetițe nou-născute fără să-mi tremure mâinile.
Mara și Ilinca.
Două suflete mici care au intrat în viața mea într-un moment în care nu eram pregătit pentru nimic.
Dar din clipa în care le-am privit pentru prima dată, am știut un singur lucru:
Nu aveam voie să renunț.
Mama lor plecase.
Familia ei dispăruse.
Iar propria mea mamă îmi închisese ușa în față.
Îmi amintesc perfect ziua aceea.
Stăteam pe coridorul maternității, cu ochii roșii de oboseală și cu inima plină de teamă.
Mama mă privea rece.
— Nu le aduci în casa mea, Andrei.
Am crezut că nu am auzit bine.
— Mamă, sunt nepoatele tale…
— Sunt responsabilitatea ta.
Cuvintele ei au căzut peste mine ca niște pietre.
O resto si pe aver rig
