Am lucrat oriunde am putut.
La un service auto.
La depozite.
Ca livrator.
Ca ajutor pe șantiere.
Acceptam orice muncă cinstită.
Nu conta cât de greu era.
Conta doar să le pot cumpăra lapte.
Să le pot cumpăra haine.
Să le pot oferi o copilărie normală.
Anii au trecut.
Greu.
Dar au trecut.
Fetele au început să meargă.
Să vorbească.
Să râdă.
Să mă strige „tati”.
Și de fiecare dată când auzeam acel cuvânt, toate sacrificiile păreau mici.
La prima serbare am plâns.
La primul desen făcut pentru mine am plâns.
La prima zi de școală am plâns din nou.
Nu de tristețe.
De recunoștință.
Pentru că în ciuda tuturor obstacolelor, reușisem.
Nu perfect.
Dar suficient.
În tot acel timp, mama nu a venit niciodată.
O resto si pe aver rig
