Mama le-a privit.
Și a început să plângă.
Nu discret.
Nu elegant.
A plâns cu adevărat.
Ca un om care poartă prea multă vină.
— Sunt bunica voastră…
Mara și Ilinca s-au uitat una la alta.
— Noi avem bunică?
Întrebarea aceea simplă a umplut camera de o durere pe care nimeni nu o putea ascunde.
Mama și-a acoperit fața cu mâinile.
Pentru prima dată, cred că a înțeles cu adevărat ce pierduse.
Mai târziu, după ce fetele au ieșit în curte, mi-a spus adevărul.
După ce mă alungase, viața ei nu fusese deloc așa cum își imaginase.
Prietenii pe care îi considera familie dispăruseră.
Oamenii pe care îi ajutase o abandonaseră.
Investițiile făcute se transformaseră în datorii.
Problemele de sănătate apăruseră una după alta.
Iar singurătatea devenise din ce în ce mai greu de suportat.
— În fiecare an mă gândeam să te caut, mi-a spus.
— Și de ce nu ai făcut-o?
A coborât privirea.
— Din rușine.
Am rămas tăcut.
Pentru că în acel moment nu mai vedeam femeia care mă alungase.
Vedeam un om care își purta propriile greșeli.
Un om care trăia cu regretul deciziilor sale.
— Am pierdut șapte ani, Andrei…
Vocea i s-a frânt.
— Știu.
— Nu pot să-i recuperez.
— Nu.
— Dar poate că încă mai am o șansă.
Nu am răspuns imediat.
Pentru că unele răni nu se vindecă într-o singură zi.
Unele răni au nevoie de timp.
Mult timp.
În seara aceea, după ce mama a plecat, Mara s-a așezat lângă mine.
O resto si pe aver rig
