Am încercat să-i explic.
I-am spus că am nevoie doar de puțin timp.
Doar câteva săptămâni.
Doar un acoperiș până găsesc o soluție.
Dar nimic nu a contat.
Pentru ea, cele două fetițe reprezentau o greșeală.
Pentru mine, reprezentau întreaga mea lume.
A plecat fără să se uite înapoi.
Fără să întrebe cum se numesc.
Fără să le privească măcar o dată.
Am rămas singur.
Singur cu două bebelușe.
Singur cu frica.
Singur cu responsabilitatea.
În primele luni am dormit foarte puțin.
Uneori doar două sau trei ore pe noapte.
Mara plângea prima.
Ilinca o urma imediat.
Când una adormea, cealaltă se trezea.
Când terminam de pregătit un biberon, trebuia să pregătesc altul.
Când schimbam un scutec, mă aștepta încă unul.
Eram obosit până la epuizare.
Dar nu regretam nimic.
Pentru că fiecare zâmbet al lor îmi dădea puterea să merg mai departe.
O resto si pe aver rig
