Am vândut casa din oraș și m-am mutat într-un sat liniștit, la marginea Pietrei Neamț. Mi-am cumpărat o căsuță albă, cu un gard mic și o grădină de lavandă, atât de densă încât parfumul ei rămâne pe piele ore întregi. În fiecare dimineață îmi beau cafeaua privind munții, cu ceața coborând ca o eșarfă peste vârfuri. Soarele se strecoară pe prispă, iar liniștea de aici are o textură pe care n-am știut-o niciodată în oraș. Zâmbesc. Nu pentru că am „înfrânt” pe cineva, ci pentru că m-am regăsit, strat cu strat, fără graba de altădată. Nu victoria m-a încălzit, ci întoarcerea acasă la mine.
Ion? Am auzit, din vorbă în vorbă, că Sofia l-a părăsit după doar un an. Poate pentru alt „viitor” pe care credea că îl merită. Nu am simțit nici milă, nici vreo bucurie amară. Doar o liniște egală, ca un lac fără vânt. Unele ecouri nu mai au pe ce să lovească atunci când încăperea inimii s-a golit de zgomote.
Într-o seară, am găsit într-o cutie veche o fotografie cu noi, tineri, cu ochii luminoși și obrajii plini de început. Am privit-o câteva clipe, lăsând amintirea să treacă pe lângă mine ca un tren care nu oprește în gară, apoi am pus-o la loc. N-am simțit nevoia să o rup sau să o păstrez pe frigider. Doar am înțeles, fără încrâncenare, că unele povești nu se sting cu ură, ci se desfac în tăcere, lăsând în urmă o formă de ușurare.
O resto si pe aver rig
