Zgomotul fin al lingurițelor s-a stins brusc, iar câteva femei le-au așezat pe farfurii, cu un soi de jenă care părea să-i aparțină lui.
M-am întors spre orchestră și, cu un zâmbet cald și voce fermă, am rostit: — Vă rog, continuați. Avem o petrecere de dus până la capăt. Nu mi s-a clătinat glasul și nici inima nu mi-a fugit din piept. Doar un calm clar m-a așezat în mijlocul scenei, de parcă tot ce se întâmpla fusese de mult hotărât.
Am luat un pahar de vin și m-am ridicat ușor, întâlnind privirea oamenilor care, cu cinci minute mai devreme, ne aplaudaseră ca pe un cuplu exemplu. — Vă mulțumesc că ați venit, am spus limpede. Viața merge înainte. Uneori, chiar mai frumoasă decât a fost vreodată. Nu am ridicat tonul și nu am căutat aplauze; cuvintele mele au plutit scurt, suficient cât să dea tuturor un sens de final clar.
Am părăsit sala cu pași domoli, simțind pentru întâia oară, după ani întregi, că respir cu adevărat. Afară, aerul rece al serii mi-a atins obrajii, aducându-mi o trezire liniștitoare. M-am uitat în sus, către cerul întunecat, și am șoptit în gând, fără urmă de revoltă: „Gata, Elena. Ai terminat cu lacrimile.” Era mai mult o promisiune decât o constatare.
O resto si pe aver rig
