Dar m-am înșelat.
Când copiii mei au aflat, părerile s-au împărțit.
Lenuța a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat.
— Mamă, meriți și tu să fii fericită.
Ionel a ridicat din umeri.
— Dacă ție îți este bine, și mie îmi este.
Însă Vasile a intrat în casă ca o furtună.
— Mamă, ce-o să spună lumea?
Am rămas liniștită.
— Lumea a vorbit și când m-am măritat.
Vorbește și acum.
Dar viața mea n-a trăit-o niciodată lumea.
Vasile a arătat spre Costel.
— Și casa? Și pământul? Pentru asta s-a întors?
Costel s-a ridicat fără grabă.
— Casa rămâne a copiilor tăi, Vasile.
Eu am venit cu mâinile goale.
N-am nevoie nici de acte, nici de pământ.
Am nevoie doar de un om cu care să beau o cafea dimineața și să nu mai adorm singur seara.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Până și Vasile a rămas fără cuvinte.
A plecat supărat.
Dar, o lună mai târziu, s-a întors cu soția și copiii.
La plecare, s-a apropiat de Costel.
Nu i-a spus nimic.
Doar l-a bătut ușor pe umăr.
La noi, în sat, gestul acela înseamnă mai mult decât o mie de vorbe.
Au trecut câteva luni.
Într-o seară de toamnă, stăteam din nou pe prispă, fiecare cu cana lui de cafea.
Costel s-a uitat lung la mine.
O resto si pe aver rig
