— Marioara…
— Da?
— Noi nu mai avem timp de pierdut.
A tăcut câteva clipe.
— Vrei să nu mai fim singuri niciodată?
Am simțit că mă întorc pentru o clipă la fata de șaptesprezece ani care plângea lângă fântână.
De data aceasta nu mai era tata acolo.
Nu mai era nimeni care să hotărască în locul meu.
L-am privit în ochii aceia căprui pe care îi iubisem toată viața.
Și i-am răspuns ceea ce ar fi trebuit să-i spun cu cincizeci și cinci de ani în urmă.
— Vreau, Costele.
Ne-am cununat civil într-o zi obișnuită.
Fără lăutari.
Fără nuntă mare.
Doar cu copiii lângă noi.Astăzi, în fiecare dimineață, mă trezesc cu o cană de cafea pregătită.
Iar în fiecare seară adorm ținându-l de mână.
Am înțeles, în sfârșit, că iubirea nu întreabă câți ani ai.
Întreabă doar dacă ai avut curajul să o primești atunci când s-a întors la poarta ta.
O resto si pe aver rig
