Atunci și-a dat seama că îi era dor de sat.
De ulițele pe care copilărise.
De fântâna la care ne văzuserăm ultima dată.
Și…
De mine.
Am lăsat privirea în ceașca de cafea.
— Eu am crezut că m-ai uitat.
A zâmbit trist.
— Te-am respectat pe tine și mi-am respectat soția.
Dar uitat…
Nu te-am uitat niciodată.
Am simțit că mi se umplu din nou ochii de lacrimi.
În săptămânile care au urmat a început să vină tot mai des.
Îmi tăia lemnele.
Îmi repara gardul.
Îmi aducea pâine când mergea la magazin.
Într-o dimineață m-am trezit și am găsit cafeaua pregătită.
Am râs.
Cincizeci de ani îi făcusem eu cafeaua altcuiva.
Acum, pentru prima dată, cineva o pregătea pentru mine.
Într-o seară stăteam amândoi pe prispă.
Soarele cobora încet peste grădini.
Fără să spună nimic, Costel mi-a luat mâna.
Am rămas așa.
Doi bătrâni.
Ținându-se de mână ca doi adolescenți.
Credeam că, după atâția ani, nimic nu ne mai poate despărți.
O resto si pe aver rig
