Am simțit că nu mai pot respira.
În fața mea nu mai era băiatul care învârtea toate fetele la hora din sat.
Era un bătrân cu părul alb și spatele puțin încovoiat.
Dar ochii…
Ochii lui erau aceiași.
Am rămas amândoi tăcuți.
Parcă cincizeci și cinci de ani încăpeau în liniștea dintre noi.
El a fost primul care și-a găsit glasul.
— Am trecut de trei ori pe lângă poarta ta până să am curaj să bat.
Mi-am șters lacrimile cu colțul basmalei.
— Intră, Costele…
L-am poftit în bucătărie.
I-am turnat o cafea.
Am pus-o în fața lui pe aceeași masă la care băuseră cafea și tata, și Traian.
Am stat de vorbă ore întregi.
Mi-a povestit că s-a însurat la puțin timp după ce a plecat din sat.
Că a avut o soție bună.
Că au muncit o viață întreagă împreună.
Dar Dumnezeu nu le-a dăruit copii.
Mi-a spus că anul trecut și-a pierdut soția, iar casa i s-a părut dintr-odată prea mare și prea goală.
O resto si pe aver rig
