— Și voi l-ați crezut?
Lia a izbucnit într-un hohot scurt.
Un râs gol, fără viață.
— Eram copii.
În primele luni, profesorul i-a ținut ascunși cu frica.
Apoi, cu foamea.
Îi bătea pe cei care încercau să fugă.
Le spunea că familiile i-au abandonat.
Că nimeni nu îi caută.
Unii copii au murit în primii ani, răpuși de boli și de lipsa medicamentelor.
Cu timpul, cei rămași au început să trăiască acolo ca într-o lume desprinsă de orice altă realitate.
Fără calendare.
Fără școală.
Fără noțiunea timpului.
Iar ceea ce i-a înspăimântat cel mai tare pe anchetatori a venit după aceea.
Profesorul murise cu aproape zece ani în urmă.
Dar nimeni nu plecase.
Roman a întrebat încet, ca să nu rupă ceva deja fragil:
— De ce?
Lia și-a ridicat privirea spre el.
Ochii ei erau ai unui om zdrobit de prea mult întuneric.
— Pentru că după un timp… nu mai știam dacă lumea de afară există cu adevărat.
În subteran se născuseră copii.
O resto si pe aver rig
