Acum.”
Andrei a clipit de parcă nu ar fi înțeles pe loc. A atins ecranul, iar lângă mesaj a apărut un atașament.
Un video. Lumea din jur a început să se urnească iar. Preotul și-a dres glasul, muzica a pornit domol. Mirela îl fixa, ușor încordată, cu zâmbetul acela nemișcat.
„Hai, Andrei…”, i-a șoptit ea printre dinți, fără să-și piardă masca.
Dar el nu mai auzea nimic.
A apăsat pe play.
La început, imaginea vibra ușor, filmare de telefon. O încăpere cunoscută—biroul meu. Sertarul din dreapta. Mirela, singură, răscolind hârtii și dosare.
Apoi i-a răsunat vocea. Clară. Tăioasă.
„Dacă semnează, în maxim două luni vindem tot. După aia plecăm.”
Andrei a înțepenit.
În cadru a apărut un bărbat. Nu era el. Un străin.
„Și copilul?”, a întrebat bărbatul.
Mirela a râs scurt, fără căldură.
O resto si pe aver rig
