Adevăratul șoc pentru anchetatori a venit abia mai târziu.
Profesorul murise cu aproape zece ani înainte.
Dar nimeni nu plecase.
Roman a întrebat cu grijă, de parcă se temea să nu spargă ceva deja zdrobit:
— De ce?
Lia și-a ridicat privirea spre el. Ochii ei păreau ai unui om care trăise prea mult într-un întuneric fără margini.
— Pentru că, după un timp… nu mai știam dacă lumea de afară există cu adevărat.
În subteran se născuseră copii.
Și apoi copiii acelor copii.
Unii nu văzuseră niciodată cerul.
O fată de doisprezece ani a început să țipe când a simțit pentru prima dată ploaia pe piele. Un băiat a leșinat când a văzut traficul din Brașov. Alții nu suportau lumina naturală, dormeau sub paturi, refuzau oglinzile și se speriau de telefoane, televizoare sau aparate medicale.
Medicii și psihologii lucrau fără oprire. Fiecare supraviețuitor purta în el o altă rană. Unii nu știau ce vârstă au. Alții nu știau dacă părinții lor mai trăiesc. Copiii născuți în subteran nu înțelegeau de ce oamenii de afară priveau cerul fără teamă.
Dar adevăratul șoc a venit când anchetatorii au descoperit o încăpere ascunsă, acoperită cu o ușă de lemn putrezit.
Înăuntru erau caiete.
Zeci de caiete.
Jurnale scrise de profesor, an după an, cu o răbdare bolnavă. În ele notase nume, pedepse, rații de mâncare, încercări de fugă și nașteri. Fiecare pagină părea o dovadă a unei lumi construite pe minciună și frică.
Pe ultima filă, scrisul era tremurat.
„Dacă vor ieși vreodată, nu vor ști ce să facă. Afară nu mai e lumea lor. Eu am devenit lumea lor.”
Roman a închis caietul și a rămas mult timp fără să spună nimic.
O resto si pe aver rig
