Pe pereți erau desene.
Sute de desene.
Case. Copaci. Soare. Pădure.
Și, mereu, aceeași siluetă întunecată.
Un bărbat fără chip.
Roman a simțit cum i se face pielea rece.
Când a ieșit din tunel, Lia îl aștepta la intrare, într-un scaun cu rotile. Era slăbită, cu fața obosită și ochii pierduți în ceva ce nimeni din jur nu putea înțelege pe deplin.
Roman s-a apropiat de ea și a întrebat încet:
— Cine v-a ținut acolo?
Femeia a închis ochii. Părea că fiecare cuvânt o obliga să se întoarcă într-un loc din care abia fusese scoasă.
— La început a fost unul singur.
— Cine?
— Profesorul de sport.
Roman a rămas nemișcat.
Profesorul de sport dispăruse împreună cu elevii în 1989. Ani întregi fusese considerat una dintre victime.
Lia a continuat, aproape șoptind:
— Ne-a spus că afară muriseră toți. Că pădurea era contaminată. Că, dacă ieșim, murim și noi.
Anchetatorul a simțit cum aerul îi devine greu.
— Și voi l-ați crezut?
Lia a râs scurt, fără bucurie. Un sunet gol, rupt dintr-o durere prea veche.
— Eram copii.
În primele luni, profesorul îi ținuse ascunși cu frica. Apoi, cu foamea. Îi pedepsea pe cei care încercau să fugă. Le spunea că familiile îi abandonaseră, că nimeni nu îi mai caută, că lumea de sus nu mai exista pentru ei.
Unii copii au murit în primii ani, răpuși de boli, frig și lipsa medicamentelor. Cei rămași au învățat să supraviețuiască într-o lume fără calendare, fără școală, fără anotimpuri și fără noțiunea normală a timpului.
O resto si pe aver rig
