Sus, la suprafață, lumina apusului cădea peste munte. Supraviețuitorii stăteau înveliți în pături, înconjurați de medici, polițiști și rude chemate de urgență. Unii plângeau fără sunet. Alții priveau în gol, incapabili să înțeleagă că întunericul se terminase.
Pentru lume, era o descoperire șocantă.
Pentru ei, era începutul unei alte lupte.
Trebuiau să învețe din nou ce înseamnă ziua, ora, orașul, numele, familia. Trebuiau să accepte că timpul nu îi așteptase. Părinții unora muriseră. Frații lor îmbătrâniseră. Casele nu mai existau. Lumea pe care o lăsaseră în urmă dispăruse aproape complet.
Iar cel mai greu era că, după atâția ani de întuneric, libertatea însăși îi speria.
Roman Marinescu a privit spre intrarea tunelului, acum păzită de polițiști. Din adânc venea încă un miros greu, de umezeală, metal ruginit și viață trăită fără lumină.
A înțeles atunci că ancheta nu se terminase odată cu salvarea lor.
Abia începea.
Pentru că întunericul din munte fusese descoperit.
Dar întunericul din oameni avea să fie mult mai greu de cercetat.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
