Primul care a ieșit din întuneric a fost un bărbat cu părul complet alb.
Se mișca încet, cu pași mici, nesiguri, ca și cum fiecare atingere a pământului îi cerea un efort pe care trupul lui abia îl mai putea duce. Avea privirea tulbure, pielea palidă și un fel de teamă adâncă în ochi, de parcă lumina nu era pentru el o salvare, ci o amenințare necunoscută.
Pentru o clipă, salvatorii au crezut că este unul dintre profesorii dispăruți.
Apoi bărbatul a rostit, cu o voce stinsă:
— Mă cheamă Adrian… am șaptesprezece ani.
Toți au amuțit.
Omul din fața lor părea trecut de cincizeci de ani, dar în mintea lui timpul rămăsese blocat în 1989.
După el au început să apară și ceilalți. Unul câte unul, ieșeau din tunel ca niște umbre desprinse dintr-o lume subterană. Erau slabi, palizi, cu trupurile firave, acoperiți cu haine făcute din resturi vechi de materiale, petice cusute stângaci, pături rupte transformate în veșminte.
Unii plângeau când vedeau lumina.
Alții se strângeau unii în alții, speriați de zgomotul elicopterelor, de sirene, de vocile salvatorilor.
Dintre stânci a ieșit apoi o femeie care ținea strâns de mână un băiat de aproximativ paisprezece ani.
— E fiul meu, a spus ea, abia reușind să-și țină vocea.
Anchetatorii s-au privit fără să spună nimic.
Femeia dispăruse la șaisprezece ani.
Câteva ore mai târziu, Roman Marinescu a coborât personal în tunel. Pasajul era îngust, rece și umed, coborând spre o rețea vastă de galerii subterane. Nu semăna cu o peșteră obișnuită. Nu era doar un adăpost natural.
Cineva trăise acolo.
Mult timp.
Se vedeau încăperi improvizate, paturi făcute din scânduri, rezervoare cu apă, conserve vechi, expirate de zeci de ani. În unele colțuri erau resturi de haine, jucării rupte, vase ruginite și obiecte pe care timpul le transformase în mărturii mute.
O resto si pe aver rig
