Mâinile i-au început să tremure și mai tare. Toți anii risipiți. Toate nopțile în care strigase în gol că e nevinovată. Toate privirile care o măsurau cu dispreț și o condamnau fără drept de apel.
A deschis caietul cu grijă, ca pe o rană veche. Scrisul era al bunicului ei. Recunoștea fiecare literă apăsată.
„Dacă citești asta, înseamnă că n-am apucat să termin ce am început. Știu că ești nevinovată. Am găsit dovezi, dar nu am avut cui să le dau. Oamenii ăștia sunt periculoși…”
A izbucnit în plâns. Lacrimile i-au picurat pe pagini, lăsând urme grele, rotunde.
Nu fusese niciodată cu adevărat singură.
Bunicul ei luptase pentru ea până la capăt, în tăcere, în felul lui neclintit.
Iar acum îi lăsase cheia, drumul de ieșire din întuneric.
În acea noapte, în peștera rece, lângă un foc mic ce pâlpâia cu răbdare, Ana nu mai era femeia frântă care plecase din închisoare. În privirea ei se aprinsese altceva, o scânteie nouă.
Hotărâre.
A doua zi dimineață, a coborât în sat, cu pași fermi. Nu s-a mai ascuns pe după garduri, nu s-a mai ferit de ochi curioși. A mers direct la poliție.
La început, n-au vrut s-o asculte. Vorbele lor au căzut de sus, reci, ca niște pietre. Dar când a așezat documentele pe masă, o liniște tăioasă a cuprins încăperea. Hârtiile cântăreau mai mult decât orice suspiciune.
Zilele ce au urmat au fost un vârtej.
O resto si pe aver rig
