Un tremur ușor trecu prin corpul lupoaicei.
Ochii i se deschiseră pentru o clipă.
Se uită direct la Darina.
Și în acea privire nu era frică.
Era… recunoaștere.
Apoi… liniște.
Primăvara veni târziu în acel an.
Zăpada se topise, iar pădurea prinsese viață.
Pe marginea aceleiași șosele, lângă vechea elină, crucea albă era acum înconjurată de flori galbene — mult mai multe decât în anii trecuți.
Darina nu mai era aceeași.
În fiecare săptămână mergea la marginea pădurii. Nu mai aducea doar flori.
Aducea mâncare.
Și răbdare.
Într-o dimineață, când soarele abia atingea copacii, au apărut.
Doi lupi tineri, puternici, cu blana argintie.
S-au oprit la câțiva metri de ea.
Nu s-au apropiat.
Dar nici nu au fugit.
Darina îngenunche.
— Ați crescut… — șopti ea, zâmbind printre lacrimi.
Unul dintre lupi făcu un pas înainte.
Ochii lui… aceiași ochi de chihlimbar.
Pentru o clipă, lumea întreagă a tăcut.
Apoi lupul ridică capul și scoase un urlet scurt, clar.
Nu era un sunet de amenințare.
O resto si pe aver rig
