Drumul spre cel mai apropiat sat părea infinit.
La cabinetul veterinar dintr-un mic sat uitat de lume, ușa s-a deschis cu un zgomot violent.
— Ajutor! — strigă Darina, cu vocea ruptă.
Bărbatul dinăuntru — un veterinar trecut de cincizeci de ani — rămase încremenit când văzu ce adusese.
— Ești… ești nebună?! — izbucni el. — E un lup!
— E o mamă… — răspunse Darina, cu o liniște care îl făcu să tacă. — Și moare.
A fost nevoie de câteva secunde. Apoi bărbatul oftă adânc.
— Adu-i înăuntru.
Orele care au urmat au fost un amestec de tensiune, sânge și speranță.
Lupoaica avea hemoragii interne, fracturi și o hipotermie severă. Puii erau la limita vieții. Darina nu plecă nicăieri. Stătea pe un scaun, strângând în palme o floare de floarea-soarelui zdrobită, murdară de zăpadă.
Timpul trecea.
În cele din urmă, veterinarul ieși.
Se uită la ea lung.
— Puii vor trăi.
Darina închise ochii, iar un suspin îi zgudui pieptul.
— Dar ea… — continuă el, mai încet — …a făcut stop cardiac de două ori. Nu știu dacă va rezista până dimineață.
Darina se ridică fără să spună nimic și intră.
Lupoaica era întinsă, conectată la perfuzii improvizate. Respira greu.
Darina se apropie încet.
— Știu cum e… — șopti ea. — Știu cum e să aștepți un miracol care nu vine…
Pentru prima dată în trei ani, lacrimile au început să curgă liber.
— Eu nu am putut să-l salvez… — vocea i se frânse — …dar poate pe ai tăi pot.
O resto si pe aver rig
