Darina nu mai simțea frigul.
Degetele îi tremurau, dar nu de ger — de frică și de o hotărâre care se năștea dintr-un loc mult mai adânc decât durerea. Își scoase haina groasă și, cu mișcări lente, acoperi puii de lup. Micuții abia respirau, niște ghemotoace fragile între viață și moarte.
— Nu… nu o să vă las aici… — șopti ea, de parcă ar fi vorbit cu propriul ei copil.
Lupoaica nu mai mișca. Ochii ei se închiseseră, dar pe chipul ei — dacă un animal poate avea un chip — rămăsese o liniște ciudată. Ca și cum așteptase exact acest moment.
Darina își mușcă buza până la sânge și acționă.
Cu un efort aproape imposibil, trase corpul greu al lupoaicei spre mașină. Zăpada scârțâia sub ea, vântul o împingea înapoi, dar ea nu se opri. De două ori căzu, o dată chiar peste trupul animalului, dar de fiecare dată se ridică.
— Pentru el… — murmura ea. — Pentru Matveyka…
În cele din urmă reuși. Deschise portbagajul, împinse lupoaica înăuntru și așeză puii la pieptul ei, sub pulover, simțind cum două inimi slabe se agață de căldura ei.
Motorul porni cu greu.
O resto si pe aver rig
