Într-o seară, el a intrat pe ușă și a găsit-o aplecată peste laptop.
— Ce faci? a întrebat, încercând să-și mascheze curiozitatea.
— Îmi caut serviciu.
— Așa, dintr-odată?
— Nu asta voiai? a răspuns ea, fără să ridice tonul.
Radu a rămas câteva secunde tăcut, ca și cum ar fi căutat un traseu nou pe o hartă veche.
— Nu trebuie să reacționezi așa exagerat, a spus în cele din urmă.
Mariana aproape că a zâmbit. Omul care planificase la rece cum s-o scoată din casă îi spunea acum că exagerează.
Două săptămâni mai târziu, telefonul a sunat.
Era angajată. Nu pentru un salariu uriaș, dar suficient cât să respire din nou fără nodul de la stomac.
În aceeași seară, după ce copiii au adormit, Mariana a așezat pe masă un dosar.
Radu s-a uitat nedumerit la mapa închisă.
— Ce-i asta?
— Am găsit chirie, a spus ea clar.
El a ridicat privirea, brusc alert.
— Cum adică?
— Adică plec.
Pentru prima oară după multe luni, masca lui s-a fisurat. O clipă de neputință i-a trecut pe față.
— Mariana, stai puțin… despre ce vorbești?
Ea a deschis dosarul. Înăuntru erau copii după tabelul lui, numerotate, îngrijite, imposibil de contestat.
Culoarea i-a dispărut din obraji ca și cum cineva ar fi stins lumina.
O resto si pe aver rig
