„De azi, nu mai lucrezi aici.”
Inima ei s-a strâns ca într-o menghină. Atât? Atât a însemnat mâna aceea întinsă, scurta clipă în care crezuse că cineva chiar o ajută?
Dar Eugen a vorbit din nou, iar vocea lui a tăiat aerul ca o lamă curată.
„De azi, lucrezi pentru mine. Salariu: 5.000 lei pe lună. Iar costurile pentru tratamentul mamei tale… le acopăr eu.”
Mulțimea a izbucnit într-o uimire neuniformă. Unii au început să aplaude, alții au ridicat iar telefoanele, de data asta pentru un altfel de poveste.
Lilia a rămas împietrită, cu genunchii moi, pe punctul de a ceda.
„Domnule… eu… nu știu ce să spun…”
„Spune doar adevărul”, i-a răspuns el calm. „Ai fost umilită pe nedrept. Iar eu nu tolerez nedreptatea. Nu aici. Nu oriunde.”
Bogdan a încercat să se strecoare printre cuvinte: „Nu puteți să o credeți pe ea în locul meu! Eu sunt—”
„Ești nimeni”, l-a oprit Eugen, sec. „Ești doar un copil răsfățat care crede că banii te fac puternic. Dar banii nu te fac om.”
Cuvintele au căzut greu, una câte una, iar Bogdan a rămas fără replică.
Eugen a apucat un prosop de pe o masă și i l-a întins Lilia. „Hai. Plecăm. Seara asta s-a terminat pentru tine. Dar viața ta… abia începe.”
Lilia a izbucnit în plâns, nu din rușine, ci din ușurare. Pentru prima dată după mult timp, a simțit că cineva chiar o vede.
O resto si pe aver rig
