Tăcerea care s-a lăsat peste terasă a fost atât de apăsătoare încât părea că taie respirația. Lilia a simțit cum toate privirile i se lipesc de pielea udă, rece, și n-a mai găsit curajul să-și ridice ochii. Tot ce își dorea era să dispară din lumina crudă și din cercul acelor oameni pentru care ea nu era decât o nimeni.
Eugen a pornit spre ea cu pași fermi, iar invitații s-au retras instinctiv, făcându-i loc, ca și cum până și aerul s-ar fi dat la o parte din calea lui. Ajuns lângă Lilia, i-a întins o mână, simplu, hotărât.
„Vino. Ridică-te.”
Tonul nu i-a fost nici blând, nici aspru; doar sigur, al unui om obișnuit să fie ascultat. Ezitantă, Lilia i-a prins palma. De mult nu mai simțise pe cineva oferindu-i ajutor fără să ceară nimic în schimb. Căldura degetelor lui i-a adus, pentru o clipă, suflul la loc.
„Cine te-a împins?”, a întrebat el, fără să-i dea drumul.
O resto si pe aver rig
