Politica externă a lui Ceaușescu a fost, fără îndoială, una ieșită din tipare. A refuzat supunerea totală față de Moscova, a menținut relații cu state aflate în conflict între ele și a jucat rolul de mediator. Acest lucru i a adus respect internațional, mai ales în anii ’70. În anii ’80 însă, lumea se schimba rapid. Reformele lui Gorbaciov, prăbușirea blocului estic și accelerarea globalizării l au prins pe Ceaușescu izolat și inflexibil. Prestigiul extern nu mai compensa blocajul intern.
Dacă ar mai fi condus câțiva ani, România ar fi avut două posibile direcții. Una ar fi presupus o relaxare economică controlată, investiții în infrastructură, relansarea consumului și o deschidere limitată către Vest. Cealaltă, mai probabilă după semnalele din 1987–1989, ar fi însemnat continuarea controlului strict, accentuarea izolării și creșterea tensiunilor sociale. Sistemul dădea semne clare de epuizare, iar loialitatea nu mai era garantată.
O resto si pe aver rig
