„Cineva să cheme paza”, a spus Mihai, încercând să-și recupereze autoritatea din cuvinte.
„E deja chemată”, a răspuns Vasile, scoțând telefonul din buzunar. „Și nu doar paza.”
În câteva minute, vila s-a umplut de uniforme. Poliție. Asistență socială. Un avocat cunoscut, care fusese invitat, s-a retras discret într-un colț, micșorându-se parcă în costum.
Ana a fost ridicată cu grijă. Medicii au clătinat din cap când au văzut vânătăile. Ochii invitaților s-au lipit de pardoseală, de pantofii lor lucioși, de orice, numai să nu întâlnească adevărul. Nimeni nu mai râdea.
A doua zi, presa a vuiet. Vecinii cuplului „perfect” s-au trezit deodată fără amintiri. Contracte, firme, bani — tot ce părea clădit în piatră a început să se destrame la cusături. Dosare vechi au ieșit la lumină ca praful scuturat din covoare. Angajați au prins glas.
Mihai a rămas singur.
Ana a ajuns într-un apartament mic, închiriat de tatăl ei, aproape de parc. Primele zile au trecut ca o ceață: vorbe puține, somn lung, îmbucături rare, privirea pierdută prin fereastră, urmărind copacii legănați în vânt.
Vasile a stat lângă ea. N-a grăbit-o, n-a forțat nimic. Îi făcea ceai, îi lăsa cana aburindă pe masă. Îi povestea, cu voce joasă, despre copilărie: cum o ținea de mână la piață, cum îi cumpăra covrigi calzi cu ultimii lei, cum își împărțeau drumul în pași mici ca să pară mai scurt.
Într-o seară, când camera era numai șoapte, Ana a rostit încet, aproape fără aer: „Credeam că merit.”
Vasile a tras-o la piept, strângând-o fără a o răni, ca pe ceva fragil și prețios deopotrivă.
O resto si pe aver rig
