Pașii lui Vasile au fost liniștiți, dar răsunau peste muzică, ca și cum băteau în inima încăperii. Nu era un om mic. Umerii îi erau lați, spatele drept, iar privirea nu cerea voie, ci anunța simplu că a sosit. Purta un costum modest, purtat de timp, dar îngrijit. În sala aceea încărcată de lux, prezența lui părea aproape nelalocul ei — și, tocmai de aceea, uimitor de solidă. Reală.
Pe măsură ce el avansa, muzica s-a stins încet, ca și cum cineva i-ar fi luat aerul. Un pahar a alunecat dintr-o mână și s-a spart, împrăștiind cioburi ca niște scântei reci. Mihai a rămas cu zâmbetul încremenit la jumătate, fără să priceapă de ce râsetele s-au tăiat deodată.
Vasile s-a oprit lângă covoraș. Aplecarea lui a fost blândă, atentă, fără grabă. Și-a desprins haina și a așezat-o peste fiica lui, cu gestul acela simplu al cuiva care știe să protejeze. Ana a tresărit puțin. Atât. Ca un copil sleit de puteri, care nu mai găsește putere nici să plângă.
O resto si pe aver rig
