„Ana…”, a rostit încet.
Ochii Anei s-au mișcat, l-au căutat, l-au recunoscut. Lumina aceea mică de recunoaștere le-a umplut marginea cu lacrimi grele.
„Tată…”, a șoptit ea, abia auzit.
Atunci Vasile s-a ridicat.
Mihai a râs, forțat, ca și cum ar fi vrut să alunge scena cu un gest. „Domnule, cred că ați greșit petrecerea.”
Vasile s-a întors către el. L-a privit de sus până jos, calm, ca un om care nu se mai teme de nimic.
„Nu. Am ajuns exact unde trebuia.”
Murmurul a trecut prin sală ca o boare rece. O femeie și-a dus mâna la gură. Un bărbat mai în vârstă a dat instinctiv un pas înapoi, ca și cum totul s-ar fi apropiat prea tare de el.
„Știi cine sunt?”, a întrebat Mihai, ridicând bărbia, căutând cu privirea aprobări prin jur.
„Nu mă interesează cine ești”, a răspuns Vasile, fără să ridice tonul. „Știu doar ce-ai făcut.”
Mihai a făcut un pas în față, apoi s-a oprit, retezat. Privirea lui Vasile avea ceva care nu se răstoarnă nici cu bani, nici cu nume. Nu era furie. Era hotărâre. Genul de hotărâre care nu se negociază.
O resto si pe aver rig
