L-am numit „Mâini blânde”.
La început, doar comenzi de weekend. Baklava, maamoul, biscuiți cu fistic. Făcute cu dragoste și cu oală de orez — unele obiceiuri nu mor.
A prins repede. Oamenilor le plăcea că era totul ca de acasă. Scriam bilețele de mulțumire de mână. Puneam mereu un biscuite în plus.
Apoi a venit un moment neașteptat.
Într-o duminică, am primit o comandă mare — cineva voia 12 platouri de desert pentru un eveniment caritabil în București. Numele pe comandă? Sorina Albu.
Nu am făcut legătura imediat. Dar când am livrat la adresa respectivă și am văzut-o în prag, cu pantofi scumpi și bluză de mătase, m-a lovit un nod în stomac.
Nu m-a recunoscut. Deloc.
„Mulțumesc,” a zis, aruncând o privire scurtă. „Lasă-le pe masă. Îți facem transfer, sau ceva.”
Fără contact vizual. Fără nume. Doar o tranzacție.
Am mers spre mașină buimacă. Nu furioasă — doar surprinsă cât de mică m-am simțit din nou. Ca la 12 ani, ținând cuțitul „greșit”.
Am stat puțin. Apoi am râs. Pe bune.
Pentru că acum livram dulciuri făcute de mine pentru evenimentul ei. Nu ca invitată. Dar nici ca servitoare.
Eram proprietara unei afaceri.
În lunile următoare, comenzile au continuat. Am lucrat la nunți, botezuri, pe platouri de filmare. Am angajat două fete din vechiul cartier. Le-am plătit peste minim și le-am învățat ce m-a învățat pe mine tanti Paraschiva.
Apoi, un telefon: o școală privată din București voia să facă o seară culinară culturală și să vorbesc despre povestea mea.
Am acceptat.
În seara evenimentului, am intrat în sala de sport strălucitoare. Și acolo era… Sorina. Acum mamă. Fiica ei învăța acolo.
M-a privit lung, încercând să-și amintească. Nu i-am dat indicii.
Când am urcat pe scenă, am spus simplu:
O resto si pe aver rig
