Liceul a fost greu, cum e de obicei — copiii simt sărăcia ca pe un miros. Nu aveam hainele „potrivite”, și mereu se găsea cineva să-mi amintească. Dar am ținut capul plecat și am învățat. Nu știam exact ce caut — doar că voiam să ies de acolo.
La 17 ani, am absolvit mai devreme. Bursă completă la o universitate de stat. Am plecat de acasă cu 200 de lei, două valize și o oală de fiert orez a mamei.
Facultatea era o altă lume. Toată lumea părea să vină din locuri cu mai mult — mai mulți bani, mai multe conexiuni, mai multă eleganță. A trebuit să învăț totul de la zero: cum să socializez, cum să scriu un CV, cum să mănânc la cine formale fără să par nepotrivită.
Momentul cu cuțitul mă urmărea, ciudat. Am făcut un curs gratuit de etichetă oferit de universitate, doar ca să scap de el din minte. Nu pentru că aș fi crezut că tacâmurile sunt un simbol al statutului. Ci pentru că nu voiam să mai simt vreodată acea neputință.
Am făcut practică în fiecare vară. Am spus „da” la tot. Nu beam, nu petreceam. Munceam. Aveam un foc în mine care nu mă lăsa să stau locului. Eram hotărâtă să construiesc o viață de care mama să fie mândră.
La 25 de ani, eram în al doilea an de muncă la o firmă medie de logistică. Nimic strălucitor, dar stabil.
Strânsesem destui bani cât să mut mama într-un loc mai bun. Două camere. Ferestre adevărate. Un cuptor bun. Îmi amintesc fața ei când l-a văzut. A plâns, apoi s-a certat singură pentru lacrimi. „Prea multe emoții sunt pentru oamenii bogați”, a glumit. Dar am văzut cum își plimba mâna peste blatul nou de parcă era din aur.
La 28 de ani, am fost promovată. Și din nou la 29. Și undeva între promovări, am început un mic proiect pe lângă job — un serviciu de catering cu dulciuri, inspirat de anii de la patiserie.
O resto si pe aver rig
