Nu la ce aș fi putut primi.
Și totuși, mai era ceva în cutie.
Un pachet mic, învelit în hârtie maro.
Când l-am desfăcut, am râs prin lacrimi.
Șosetele verzi.
Acele oribile.
Cu încă un bilețel prins de ele.
„Un om poate începe de la zero mai ușor când are picioarele calde.”
Am rămas mult timp în atelier în seara aceea.
Citind scrisorile ei.
Unele îmi povesteau despre tinerețea ei. Altele, despre frica ce a cuprins-o după moartea soțului. Într-una singură scrisese atât:
„Să nu mai crezi niciodată că ești omul nimănui.”
Cred că aceea m-a durut cel mai tare.
Pentru că aproape toată viața am trăit ca și cum eram întâmplător peste tot. În centre. În chirii ieftine. În slujbe unde nimeni nu-mi știa numele.
Iar femeia aceea bătrână, încăpățânată și singură m-a văzut mai limpede decât oricine.
Două luni mai târziu m-am mutat în apartamentul din București.
Nu era luxos.
Dar era al meu.
În prima seară, după ce am desfăcut puținele lucruri pe care le aveam, am dat peste șosetele verzi.
Le-am așezat în sertarul de lângă pat.
O resto si pe aver rig
