Nu pentru că ar fi frumoase.
Ci pentru că erau primul lucru făcut vreodată special pentru mine.
Acum, din când în când, merg la fundația care funcționează în vechea casă a doamnei Radu. Mai repar câte ceva. Mai duc cumpărături. Mai stau de vorbă cu bătrânii de acolo.
Și de fiecare dată când cineva îmi mulțumește prea mult pentru un gest mărunt, mi-o amintesc pe ea.
Felul în care îmi împingea o cană de ceai.
Felul în care mă certa că nu mănânc suficient.
Felul în care m-a ajutat să înțeleg un lucru simplu:
Uneori, cea mai mare moștenire nu e ce primești după ce moare cineva.
Ci faptul că, pentru prima dată în viață, ai fost iubit cât timp încă trăia.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
