Nimeni nu face asta luni întregi doar pentru o moștenire.”
Mi-am șters ochii cu dosul palmei.
În cutie am găsit și un plic mare.
Înăuntru era un contract de proprietate.
Un apartament.
În București.
Pe numele meu.
Am rămas fără aer.
Scrisoarea doamnei Radu continua:
„Casa mea merge către fundație, pentru că acolo vor fi îngrijiți bătrâni abandonați ca mine.
Dar tu ai nevoie de altceva.
Nu de o casă plină de amintirile mele.
Ție îți trebuie un început.”
Mai jos era trecută și o sumă dintr-un cont bancar.
Atât cât să nu mai fiu nevoit să accept munci fără orizont pentru tot restul vieții.
Am izbucnit în plâns acolo, pe podeaua atelierului.
Nu pentru bani.
Ci pentru că cineva se gândise la ce aveam nevoie cu adevărat.
O resto si pe aver rig
