Aveam încă cheia.
Am pornit într-acolo înainte ca fundația să trimită oameni pentru inventar.
Înăuntru mirosea a lemn vechi și a lavandă.
Podeaua scârțâia la fiecare pas.
Am găsit repede locul despre care vorbea. O scândură era schimbată mai recent decât restul.
Cu o șurubelniță ruginită, am ridicat-o cu grijă.
Sub ea am descoperit o cutie metalică mare.
Inima îmi bătea atât de tare, încât aproape mă durea.
Când am deschis capacul, primul lucru pe care l-am văzut a fost un teanc de scrisori, legate cu o panglică albastră.
Sub ele erau acte.
Extrase bancare.
Documente.
Și un dosar gros, cu numele meu scris pe el.
M-am așezat direct pe podea.
Prima scrisoare era pentru mine.
„Andrei,
Dacă citești asta, înseamnă că am plecat deja și poate crezi că te-am mințit.
Nu te-am mințit.
Am vrut doar să știu dacă ai grijă de mine pentru o casă… sau pentru că, încet-încet, ai început să mă iubești puțin.”
Mi s-a strâns ceva în piept.
Pentru că adevărul era că, la început, venisem pentru bani.
Dar pe drum, lucrurile s-au schimbat.
Scrisul ei tremurat continua.
„Te-am văzut cum îmi făceai supă când tu însuți aveai febră și abia te țineai pe picioare. Cum îmi reparai caloriferul fără să-ți cer. Cum stăteai lângă mine când nu puteam dormi.
O resto si pe aver rig
