Și să nu uiți niciodată că omul nu este bogat prin ceea ce are, ci prin oamenii la care se poate întoarce.”
Victor nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.
A plâns în tăcere, cu scrisoarea lipită de piept.
— De ce nu mi-ai spus că mama era atât de bolnavă? a întrebat printre suspine.
Ana l-a privit cu blândețe.
— Ți-am spus. De mai multe ori. Dar de fiecare dată răspundeai că ai ședințe, că ești plecat, că vei veni luna viitoare. La un moment dat, mama mi-a zis să nu te mai chem. Spunea că, dacă te iubește, trebuie să te lase să-ți trăiești viața.
Victor și-a acoperit fața cu palmele.
Toate succesele lui păreau, dintr-odată, lipsite de greutate.
Spre seară au mers împreună la cimitir.
Mormântul părinților era simplu, curat și plin de flori.
Victor a îngenuncheat.
— Iartă-mă, mamă, a șoptit.
Nu a primit niciun răspuns.
Doar vântul a mișcat ușor iarba din jurul crucii.
La plecare, s-a întors spre Ana.
— Casa asta… este numai a ta.
O resto si pe aver rig
