Numai prispa părea neschimbată.
În bucătărie mirosea a plăcintă cu brânză.
— Tot asta faci? a întrebat el.
Ana a zâmbit pentru prima dată.
— Știam că-ți plăcea.
S-au așezat unul în fața celuilalt.
Victor și-a plimbat privirea prin încăpere.
Mobilierul era vechi, dar îngrijit. Pe perete atârna fotografia părinților lor.
Lângă ea era o fotografie cu el, făcută cu aproape treizeci de ani în urmă, în ziua în care terminase facultatea.
A rămas surprins.
— Ai păstrat-o?
— De ce n-aș fi păstrat-o? E fratele meu.
Cuvintele simple l-au lovit mai tare decât orice reproș.
— Ana… eu…
Ea a ridicat palma.
— Dacă ai venit să-ți ceri iertare, fă-o după ce mănânci. Nu se vorbește greu pe stomacul gol.
A zâmbit, iar pentru o clipă i s-a părut că o vede din nou pe sora lui mai mare, care îi rupea bucata mai mare de cozonac și pretindea că ei îi place colțul ars.
Au mâncat aproape în tăcere.
Abia după aceea Ana s-a ridicat și a luat de pe dulap o cutie de carton.
— Mama a lăsat-o pentru tine.
Victor a deschis-o cu grijă.
Înăuntru erau caietele lui din școala generală, câteva desene, o praștie făcută dintr-o creangă și un fluier cioplit de tatăl lor.
Sub toate se afla un plic.
Pe el scria doar atât:
„Pentru Victor, dacă se întoarce.”
A desfăcut hârtia cu mâinile tremurânde.
Scrisul mamei era ușor tremurat.
„Dragul meu băiat,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ai găsit, în sfârșit, drumul spre casă. Să nu te învinovățești că n-ai fost lângă mine la sfârșit. O mamă nu-și măsoară iubirea după câți kilometri a făcut copilul ei ca să ajungă acasă.
Să ai grijă de sora ta. Ea a rămas aici nu pentru că n-a avut vise, ci pentru că cineva trebuia să aibă grijă de mine.
O resto si pe aver rig
