Fără calendare.
Fără școală.
Fără noțiunea timpului.
Iar partea care i-a îngrozit cel mai tare pe anchetatori a venit după.
Profesorul murise acum aproape zece ani.
Dar nimeni nu plecase.
Roman a întrebat încet:
— De ce?
Lia și-a ridicat ochii spre el.
Ochii unui om distrus de prea mult întuneric.
— Pentru că după un timp… nu mai știam dacă lumea de afară există cu adevărat.
În subteran se născuseră copii.
Copiii acelor copii.
Unii nu văzuseră niciodată cerul.
O fată de doisprezece ani a început să țipe când a simțit ploaia pe piele pentru prima dată.
Un băiat a leșinat când a văzut traficul din Brașov.
Medicii și psihologii lucrau fără oprire.
Mulți dintre supraviețuitori nu suportau lumina naturală.
Dormeau sub paturi.
Refuzau oglinzile.
Se speriau de telefoane și televizoare.
Dar adevăratul șoc a venit când anchetatorii au verificat arhivele vechi.
În 1989 existaseră indicii.
Mai mulți copii din sate vecine spusese că au văzut profesorul după dispariție.
Un pădurar raportase urme de fum într-o zonă izolată.
Totul fusese ignorat.
Pentru că autoritățile de atunci concluzionaseră rapid că grupul murise în munți.
O resto si pe aver rig
