Roman nu putea dormi după cazul acela.
În fiecare noapte îi reveneau în minte desenele de pe pereți.
Soarele desenat de copii care nu-l mai văzuseră de zeci de ani.
Într-o dimineață, a mers din nou la Lia.
Ea stătea pe o bancă în curtea centrului medical, ținând fața ridicată spre lumină.
Ca și cum încă învăța să trăiască afară.
Roman s-a așezat lângă ea.
— De ce ai fugit acum?
Lia a rămas tăcută mult timp.
Apoi a spus:
— Pentru că băiatul meu împlinea cincisprezece ani.
Roman a întors capul spre ea.
— Și?
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Și într-o zi mi-am dat seama că începea să vorbească exact ca el.
Profesorul.
Lia și-a strâns mâinile tremurând.
— Atunci am înțeles că dacă nu ies… întunericul o să ne înghită pentru totdeauna.
O resto si pe aver rig
