Nu era o peșteră naturală obișnuită.
Cineva locuise acolo.
Mult timp.
Existau încăperi improvizate.
Paturi făcute din lemn.
Rezervoare cu apă.
Conserve expirate de zeci de ani.
Și desene pe pereți.
Sute de desene.
Făcute de copii.
Case.
Soare.
Pădure.
Și mereu aceeași figură întunecată.
Un bărbat fără chip.
Roman simțea cum i se răcește pielea.
Lia stătea într-un scaun cu rotile la intrare când el a ieșit.
— Cine v-a ținut acolo?
Femeia a închis ochii.
— La început a fost unul singur.
— Cine?
Buzele ei au început să tremure.
— Profesorul de sport.
Roman a rămas nemișcat.
Profesorul dispăruse împreună cu elevii în 1989.
Fusese considerat victimă.
Lia continua cu voce slabă:
— Ne-a spus că afară muriseră toți. Că pădurea e contaminată. Că dacă ieșim, murim și noi.
Anchetatorul simțea că nu mai respiră normal.
— Și voi l-ați crezut?
Lia a râs scurt.
Un râs gol.
— Eram copii.
În primele luni, profesorul îi ținuse ascunși folosind frica.
Apoi folosise foamea.
Bătea pe oricine încerca să fugă.
Le spunea că familiile îi abandonaseră.
Că nimeni nu îi caută.
Unii copii muriseră în primii ani din cauza bolilor și lipsei de medicamente.
Pe măsură ce timpul trecea, cei rămași începuseră să trăiască acolo ca într-o lume separată.
O resto si pe aver rig
