Cu fiecare zi, liniștea apăsa mai greu. Liniștea dintre două ture, liniștea dintre două vizite ale asistentei, liniștea de după stingerea luminilor. Tăcerile acelea adânci îmi reverberau în minte, de parcă mi-ar fi lovit tâmplele. Încercam să-mi țin mintea ocupată cu amintiri bune, cu chipurile copiilor, cu vacanțe vechi, dar contururile lor se topeau repede în alb.
Gândurile deveneau tot mai întunecate. În ele, coridorul spitalului părea mai lung, iar ușa salonului — mai grea. Întrebările fără răspuns mușcau din ore: când? de ce? cum am ajuns aici atât de singur? Mi-am zis că e doar oboseala care îmi joacă feste, că mâine o să fie altfel. Și totuși, fiecare apus îmi semăna cu cel de ieri.
Până într-o noapte.
Era târziu, acea oră în care lumea pare să își țină respirația. Salonul era cufundat în semiîntuneric, cu o lumină slabă, galbenă, care luneca pe pereți. Se auzeau doar respirațiile regulate ale celorlalți pacienți, o ritmicitate liniștitoare, care mie nu-mi era de ajuns. Somnul mă ocolea cu încăpățânare, de parcă mi-ar fi luat patul în derâdere.
Eu nu reușeam. M-am întors pe o parte, apoi pe cealaltă, căutând poziția care să-mi oprească tumultul. Îmi simțeam bătăile inimii în pernă, ca pe un ceas nerăbdător. Am întins mâna spre telefon, l-am aprins, am stins ecranul imediat: nimic nou. M-am ridicat puțin, am sorbit o gură de apă, am ascultat holurile, încercând să mă prind de un sunet cunoscut.
O resto si pe aver rig
